Conform G4Media: România se confruntă cu o criză energetică severă, care a atins cote alarmante de la sfârșitul lunii iulie 2026. Seceta hidrologică a diminuat drastic producția de energie hidro, determinând autoritățile să solicite populației și companiilor reducerea voluntară a consumului de electricitate în orele de vârf. O analiză realizată de Energy Policy Group (EPG) și publicată de InfoClima relevă însă că dificultățile actuale sunt rezultatul unor vulnerabilități structurale acumulate în ultimii ani, nu doar a condițiilor meteo nefavorabile.
Producția maximă de energie electrică în primele zile din august a fost de doar 6,9 GW, deși capacitatea instalată a țării depășește 19 GW. Această discrepanță subliniază limitările tehnologice și operaționale ale diferitelor surse de energie, precum și întârzierile în adaptarea infrastructurii energetice la noul mix de producție.
Transformarea sistemului energetic în ultimii 15 ani
Sectorul energetic românesc a traversat o transformare rapidă în ultimii 15 ani. Capacitatea instalată pe cărbune a scăzut semnificativ, de la 6 GW în 2010 la doar 1,7 GW în 2026, din cauza retragerii majorității grupurilor și a funcționării cu echipamente învechite. În paralel, energia regenerabilă a înregistrat o creștere accelerată. Până în iulie 2026, România dispunea de aproximativ 3 GW de capacitate fotovoltaică, peste 3 GW de energie eoliană și 3,7 GW de la prosumatori, comparativ cu doar 0,6 GW în 2022.
Capacitatea instalată versus producția disponibilă
Diferența dintre capacitatea instalată și producția efectivă la un moment dat este o problemă centrală. În perioada analizată, hidrocentralele au produs doar 2,1 GW din cei 6,36 GW instalați, din cauza secetei severe. Centrala nucleară de la Cernavodă a funcționat cu 0,69 GW din 1,3 GW capacitate, în timp ce centralele pe gaze au generat 1,45 GW din 2,3 GW, multe dintre ele fiind de cogenerare și operând mai puțin vara. Producția din cărbune a fost de 0,99 GW dintr-o capacitate de 1,7 GW, parțial din cauza grupurilor aflate în conservare. Energia eoliană a fost limitată de lipsa vântului (0,6 GW din 3,1 GW instalați), iar o parte din capacitatea solară a fost indisponibilă din cauza mentenanței (3,2 GW din 3,7 GW instalați).
Hidrotehnistul Dan Rădulescu subliniază potențialul neexploatat al infrastructurii hidroenergetice existente. „Numai prin retehnologizarea echipamentelor de la sistemele hidroenergetice existente s-ar produce o cantitate suplimentară substanțială de energie, prin performanța superioară a noilor tehnologii”, afirmă Rădulescu. Estimările sugerează că modernizarea hidrocentralelor ar putea genera anual între 500 și 1.100 GWh de energie suplimentară, cu costuri cu 50-70% mai mici decât construcția unor noi hidrocentrale. Beneficiile includ utilizarea mai eficientă a apei, turbine cu randamente îmbunătățite și reducerea pierderilor.
Modernizarea hidrocentralelor ar putea facilita și integrarea energiei solare și eoliene, prin utilizarea infrastructurii de racordare existente pentru aproximativ 1,8 GW de proiecte regenerabile aflate în așteptarea conectării. România dezvoltă capacități regenerabile mai rapid decât își extinde rețelele, iar hidrocentralele ar putea deveni platforme energetice integrate, combinând hidroenergia cu surse fotovoltaice, eoliene și sisteme de stocare. Anumite amenajări, precum Lotru-Ciunget, Colibița și Izvorul Muntelui-Bicaz, ar putea fi dotate cu sisteme de acumulare prin pompaj, utilizând surplusul de energie pentru a pompa apă și a o produce ulterior la cerere.
Prioritizarea modernizării infrastructurii existente
Prioritatea ar trebui să fie creșterea producției și flexibilității infrastructurii hidroenergetice deja existente, în loc să se concentreze exclusiv pe proiecte noi sau finalizarea celor vechi. Printre amenajările propuse pentru modernizare se numără Vidraru, Lotru-Ciunget, Porțile de Fier I și II, precum și amenajările de pe râul Bistrița. Aceste intervenții prezintă avantaje economice și de mediu, utilizând infrastructura existentă și reducând impactul ecologic.
Dan Rădulescu atrage atenția că problema principală nu este strict tehnică, ci ține de guvernanță și administrarea resurselor. „La guvernanță e cheia, nu neapărat la partea tehnică”, subliniază el. Sistemul energetic și cel hidric necesită soluții integrative și holistice, adaptate la o nouă realitate marcată de secetă, creșterea surselor regenerabile, necesitatea stocării și o infrastructură îmbătrânită.
Rețelele energetice românești, proiectate pentru un flux unidirecțional de energie, se confruntă acum cu provocarea gestionării energiei injectate de sute de mii de prosumatori și mii de instalații regenerabile. Dezvoltarea rețelelor este îngreunată de proceduri birocratice îndelungate, autorizarea și construcția unei linii de înaltă tensiune putând dura până la 15 ani. Investițiile necesare pentru adaptarea sistemului energetic până în 2030 sunt considerabile, EPG estimând aproximativ 6,8 miliarde de euro pentru rețelele de transport și 9,2-11,5 miliarde de euro pentru rețelele de distribuție.
Politicile publice prezintă, de asemenea, contradicții, precum tranziția de la cărbune condiționată de noi centrale pe gaze, încurajarea regenerabilelor fără suficiente capacități de stocare și dezvoltarea proiectelor nucleare cu o transparență redusă. Coerența politicilor publice și o gestionare eficientă a resurselor sunt esențiale pentru depășirea crizei energetice.
Sursa: G4Media
