Romexpo a fost, în sfârșit, scena unui eveniment care părea, până nu demult, aproape ireal pentru scena culturală din București: musicalul „Notre-Dame de Paris” a poposit în capitala României între 15 și 20 ianuarie 2026, aducând cu sine o energie greu de egalat. La prima vedere, spațiul avea aerul unui mare teatru, dar, pe măsură ce spectacolul a început, s-a dovedit a fi un teren de încercare pentru limitele logistice și ale confortului, în ciuda măiestriei artistice și a emoției pure trăite de public.
### O poveste eternă, cu voci și senzații actuale
Primul contact cu această versiune a musicalului, păstrată vie în amintirea multora, a fost acela al comparației. Pentru mulți, Garou în rolul lui Quasimodo rămâne un etalon de vulnerabilitate și duritate, o combinație imperfectă, dar autentică, a unui personaj ce nu poate fi uitat. La București, interpretarea lui Angelo Del Vecchio a fost controlată, plină de energie, dar mai „curată”, mai tehnicizată, ca și cum actorul ar fi evitat să se lase copleșit de intensitatea personajului. În schimb, rolul lui Frollo, interpretat de Daniel Lavoie, a reușit să aducă în față complexitatea unui rău convingător, cu o gravitate aparte în timbru, ceea ce a accentuat tragicitatea poveștii.
Esmeralda, interpretată aici de Hiba Tawaji, și-a păstrat farmecul incontestabil, fiind viu, magnetic, dar și vulnerabil. În scenă, ea e acea figură de dragoste și dorință controlată, dar și simbol al sacrificiului. Tensiunea dintre persoanaje și conflictul interior învârtit în jurul iubirii, urii și dorinței de liberare au fost punctele forte ale unei reinterpretări moderne, în care vocea și corpul dansează în strânsă legătură cu povestea ce nu îmbătrânește.
### Marele spectacol: detalii impresionante și dificultăți logisitice
Ce impresionează, în mod deosebit, în timpul unei producții de această anvergură, sunt detaliile ascunse pentru ochi, dar esențiale pentru succesul unei astfel de experințe. Decorurile mobile, construite ca o arhitectură de o masivitate impresionantă, dau senzația unei lumi în mișcare, în timp ce luminile narative modelează fiecare scenă, adăugând o dimensiune subtilă tensiunii dramatice. Sonorizarea performantă, plus atenția la detalii precum mixajul vocal, contribuie la o experiență autentică, unde fiecare nuanță devine perceptibilă și, implicit, emoția crește.
În același timp, acrobațiile și coregrafia sunt puse în valoare ca o veritabilă coloană vertebrală a spectacolului, elemente esențiale în punerea în scenă a unor scene tensionate sau emotive. La nivel tehnic, suportul acrobatic devine o sursă de tensiune și dramă, de la urcări și prinderi, până la căderi controlate, toate fiind executate cu o precizie aproape ireală. Aceste detalii au făcut ca, pentru observatorii atenți, să fie clar: în spatele cortinei există o echipă numeroasă, cu o logistică aproape incredibilă pentru un eveniment cultural din București.
### Limitările unui spațiu incomplet
Dar, cu toate măiestriile tehnice și artistică ale spectacolului, realitatea a fost una destul de aspră pentru spectatori. Frigul din sală, incomoditatea scaunelor și amplasarea dificultății de vedere au fost elementele care au redus, cel puțin pentru unii, din vraja creată de muzică și lumină. Atmosfera de la Romexpo s-a simțit uneori ca o întrecere între necesitatea de a deturna confortul pentru a accepta o experiență de proporții, într-un spațiu care, oricât de impresionant, nu a fost construit pentru o astfel de reenacrare a musicalului.
Această realitate, însă, nu face decât să evidențieze o problemă structurală: Bucureștiul încă nu dispune de o sală modernă, adaptată pentru astfel de evenimente, care să ofere atât vizibilitate, cât și confort, fără a compromite calitatea artistică. În ciuda acestor impedimente, publicul a fost de-a dreptul incandescent, iar biletele s-au vândut rapid, semn clar că dorința de a trăi asemenea experiențe muzicale și teatrale încă dăinuiește în sufletele bucureștenilor.
În final, atmosfera de după spectacol a fost una de rememorare și, totodată, de frustrare. Recunoștința pentru cinefili, pentru cei care și-au trăit visul, a fost contrabalansată de o conștientizare dureroasă: Bucureștiul are nevoie urgentă de spații adecvate pentru aceste evenimente, astfel încât să nu mai fie nevoit să facă compromisuri.
Este clar că, dacă mai apare o ocazie de a vedea „Notre-Dame de Paris” pe scenele noastre, cel mai bine este să alegem un loc central și să lăsăm magia muzicii să ne pătrundă fără alte comparații. Pentru că, indiferent de înălțimea scenei sau de atmosfera de pe scenă, această poveste rămâne una universală, capabilă să ne surprindă chiar și atunci când o știm pe de rost.
