Conform Descopera: Misofonia, afecțiunea în care sunetele obișnuite devin insuportabile
Mestecatul în apropiere, apăsatul ritmic pe un pix sau click-ul repetitiv al unui mouse pot declanșa furie, anxietate sau o nevoie stringentă de a părăsi spațiul respectiv pentru persoanele afectate de misofonie. Această condiție, departe de a fi o simplă iritare, influențează modul în care creierul procesează anumiți stimuli auditivi. Termenul a fost introdus în 2001, după ce cercetătorii au observat reacții extreme la sunete specifice, repetitive, cotidiene, spre deosebire de o sensibilitate generală la zgomot sau la senzații auditive fantomă.
Ce declanșează reacția și cum diferă de simpla iritare
Diferența esențială dintre sunetele pur și simplu enervante și misofonie constă în impactul asupra vieții de zi cu zi. Dr. Heather Hansen, psiholog la College of William and Mary, explică faptul că pentru o persoană afectată, un sunet declanșator nu generează doar enervare, ci o reacție care perturbă activitatea imediată: dificultate de concentrare, impulsul de a părăsi încăperea, tensiune corporală, agitație sau chiar panică. Aceste reacții pot interfera cu munca, relațiile de familie și funcționarea socială.
Interesant este că nu intensitatea zgomotului contează cel mai mult, ci sunetul în sine. De multe ori, un sunet discret poate provoca o reacție mai puternică decât unul mult mai zgomotos. Cele mai frecvent raportate sunt sunetele produse de gură sau nas – mestecatul, înghițitul sau respirația zgomotoasă. Totuși, lista poate include tastatul, picurarea apei sau clicurile repetate ale unui pix sau mouse. Unele persoane reacționează chiar la mișcări asociate, precum vibrația piciorului sau mișcarea maxilarului. Repetitivitatea pare să joace un rol important, dar nu explică întregul fenomen. Un aspect notabil este că reacția poate fi mai puternică atunci când sunetul este produs de o persoană apropiată, comparativ cu un necunoscut.
Ce se întâmplă în creier și cât de frecventă este misofonia
Studiile de imagistică cerebrală indică o activare mai intensă a insulei anterioare la persoanele cu misofonie, o regiune implicată în procesarea emoțiilor și evaluarea importanței stimulilor. Astfel, creierul atribuie acestor sunete o încărcătură emoțională mult mai mare. Există, de asemenea, indicii privind legătura dintre misofonie și alte afecțiuni, precum anxietatea sau tulburările obsesiv-compulsive, însă cercetătorii consideră că ar trebui recunoscută ca o condiție distinctă.
Cercetările recente sugerează că misofonia este mai frecventă decât se credea inițial, estimările indicând că aproximativ 5% dintre adulți prezintă forme semnificative ale acestei condiții. Aceste rezultate sunt similare în diverse țări, inclusiv în Statele Unite, Germania și Turcia. Totuși, estimările pot varia din cauza metodelor diferite de evaluare și a lipsei unor criterii de diagnostic internațional acceptate.
Soluții și perspective de cercetare
Cercetările sunt încă în fază incipientă, dar anumite rezultate sunt încurajatoare. Terapia cognitiv-comportamentală pare să contribuie la reducerea intensității reacțiilor în cazul unor pacienți. O altă direcție de cercetare explorează modul în care creierul poate fi ajutat să interpreteze diferit sunetele declanșatoare, inspirându-se din efectul McGurk, care demonstrează cum percepția vizuală influențează cea auditivă. Aceste experimente sugerează că reacția emoțională se poate diminua atunci când sunetul este asociat cu o altă imagine sau context.
Pentru mulți, misofonia rămâne o condiție greu de explicat celor din jur, adesea percepută ca lipsă de răbdare sau exagerare. Totuși, cercetările demonstrează existența unor mecanisme neurologice reale. Deși mai sunt multe întrebări fără răspuns, este clar că pentru persoanele cu misofonie, un zgomot aparent banal poate deveni o sursă autentică de suferință.
Termenul „misofonie” a fost introdus în 2001, dar persoane cu simptome similare au fost descrise anterior. Cele mai comune sunete declanșatoare includ mestecatul, sorbitul, respirația zgomotoasă, tastatul și clicurile repetitive. Estimările recente indică o prevalență de aproximativ 5% la adulți. Misofonia se diferențiază de hiperacuzie prin faptul că reacțiile apar doar la anumite zgomote specifice, nu la intensitatea generală a sunetelor. Cercetătorii analizează în prezent posibilitatea recunoașterii misofoniei ca un diagnostic clinic distinct.
Sursa: Descopera
