În disputele statului și opoziției: perspectiva cetățeanului drept/ STRUCTURA UNEI DEMOCRAȚII IMPECABILE – ROMÂNIA (Autor: Colonel în rezervă, doctor Cătălin Balog)

SUMAR. Cetățeanul integru prins între puterea de stat și opoziția politică

În situația actuală, în care se manifestă dezacordul între Rechizitoriul Parchetului General și Raportul partidului AUR privind invalidarea alegerilor din 2024, cetățeanul integru devine o victimă a unui conflict grav: discordanța dintre principiile democratice și reflexele de subordonare, moștenite din regimul otoman (fanariot) și cel oligarhic (rusesc). România persistă în a fi o democrație importată – cu rădăcini în NATO și UE, dar lipsită de certitudine internă. Puterea de stat solicită fidelitate, opoziția promovează etica, însă niciunul nu generează încredere – puterea de stat, printr-o lipsă de transparență, opoziția, prin abuzul de retorică. Prins între ele, cetățeanul integru devine „the 10^th man[2]” – persoana care respinge consesnusul convenabil și apără dreptul de a întreba, recurgând la ultimul refugiu al moralei – deoarece democrația nu se protejează prin frică, ci prin sinceritate.

Există perioade în istoria unei țări în care circumstanțe tehnice aduc la iveală tensiuni profund înrădăcinate – în prezent, România se confruntă cu un astfel de episod.

Rechizitoriul de la Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosarul nr. 6720/284/P/2024) și Raportul legat de Puciul din România, redactat de partidul AUR, nu sunt doar documente juridico-politice; acestea funcționează ca două reflectoare în care puterea de stat și opoziția se acuză reciproc de confiscare a democrației, fără a observa că, în acest joc de suspiciuni simetrice, democrația dispare în mijlocul lor.

România persistă în a fi un teritoriu la intersecția a două logici imperiale ce i-au modelat, pe parcursul secolelor, fibra etică și structura instituțională: modelul fanariot, derivat din lumea otomană, și modelul oligarhic, provenit din sfera de influență rusă. Din primul, am dobândit arta supraviețuirii prin interes și favor, dependență și complicitate, din cel de-al doilea, autoritatea absoluționistă a statului și disprețul pentru independența etică a individului. Din amestecul celor două a evoluat o formă înnobilată de supunere: simularea modernității pentru conservarea puterii, prin menținerea subordonării.

Tranziția democratică post-1989 a schimbat scenariul, nu și esența. În locul “boierilor fanarioți” și al “nomenclaturiștilor de partid” au apărut elitele politice legate de rețele de influență și interese economice, iar loialitatea personală a fost substituită cu dependența financiară sau mediatică. Dacă în comunism controlul era total, după 1990 el a devenit difuz, subtil, economic și simbolic, deoarece instituțiile democratice, restructurate după model occidental, au rămas fragile și adesea confiscate chiar de cei care ar fi trebuit să le apere.

Aderarea României la NATO și Uniunea Europeană a marcat o revenire istorică în lumea occidentală, o garanție de securitate și o confirmare a dorinței de modernizare. Progresele sunt incontestabile, totuși integrarea s-a realizat, în mare parte, prin imitație și nu prin asimilare; am preluat formele europene fără a dezvolta reflexele civice care le dau esență.

Cele mai actuale sondaje INSCOP evidențiază clar această spărtură: peste 70% dintre români au încredere în NATO și UE, dar mai puțin de o treime au încredere în Parlament, Guvern sau Justiție; acesta este o formă de transfer simbolic de autoritate – românii au mai multă încredere în structurile occidentale decât în propriul stat. Astfel, Europa devine înlocuitorul unei autorități etice interne inexistente, iar integrarea europeană se transformă într-un mecanism de delegare a responsabilității naționale.

Sursa articol