Experiențele foștilor ostatici eliberați de Hamas: „Mi-am săpat propriul mormânt în tunel și am fost operat la mână fără anestezie”ea noastră”

Un articol din ziarul progresist „Haaretz” începe cu o expresie care exprimă cel mai bine semnificația acestor zile pentru Israel: „Pentru prima dată în peste doi ani, nu mai există vreun ostatic în mâinile Hamas care să fie în viață.” Această expresie „pentru prima dată” subliniază importanța istorică a acestui moment. În tunelurile din Gaza bombardată, nu se mai află bărbați și femei israelieni în viață. Cei care s-au întors sunt acasă. În acest moment, se așteaptă trupurile celor care și-au pierdut viața în captivitate, iar aici, în Israel, „pentru prima dată în doi ani”, se poate respira, relatează o radiodifuziune românească.

Ultimii douăzeci de prizonieri – numărul lor fiind format în principal din tineri răpiți la Festivalul Nova – sunt internați în cele mai mari spitale din țară alături de familiile lor. Ei primesc vizite, controale medicale și petrec timp cu cei care i-au așteptat timp de 738 de zile, suferind din cauza pierderii vocii și a insomniei, în speranța ca prim-ministrul, adesea perceput ca fiind orb de război, să își amintească prioritatea națională: readucerea tuturor acasă. La numai 48 de ore de la eliberare, acești tineri încep să spună ce au trăit, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual. Experiențe de tortură, cicatrici și speranțe. Foamea, singurătatea și frica că totul acasă s-a distrus, că țara a fost răsărită în bucăți. Cu lanțuri la glezne, împărțind o lipie cu colegii lor. Bombardele israeliene care cădeau fără încetare. Și acei călăi care nu au avut milă.

Elkana Bohbot suferă de dureri la stomac, explicând medicilor că acestea se datorează faptului că militanții Hamas l-au alimentat înainte de eliberare, pentru a părea neîmpleticit, odată scăpat. În realitate, bărbatul de 36 de ani, răpit la Festivalul Nova, a petrecut aproape toată perioada de 738 de zile în lanț, într-un tunel fără lumină sau aer. Dintr-o cameră de spital, el povestește: „Acolo jos, am pierdut noțiunea timpului și a spațiului”.

A amintit un moment special: ziua nunții sale cu Rivka. A vrut să o sărbătorească și a cerut unui paznic să îi permită să își facă un duș, lucru pe care nu încercase până atunci. Gardianul i-a spus doar „Taci”, dar Elkana a avut curajul să insiste, iar acesta l-a eliberat din lanțuri, i-a ras capul și l-a lăsat să se spele. În prezent, suferă de dureri grave la picioare și spate. S-a reunit cu iubita și cu fiul lor de cinci ani, Ram. Băiețelul, în grădiniță, și-a creat un binoclu, fiind convins că tatăl său va veni cu elicopterul, urmărindu-l cu privirea spre cer. Ultima imagine pe care o are despre tatăl său în viață este un videoclip publicat de Hamas, în care el implora: „Mă sufoc. Vreau să ies. Vă rog să mă ajutați. Mi-e dor de familia mea”.

Matan Angrest și-a petrecut ultimele patru luni în spațiu mic, în întuneric, fiind răpit de un tanc la granița cu Gaza. A fost operat la mână fără anestezie, la fel ca mulți alți răpiți din Fâșia Gaza. Mama sa, Anat, povestește despre cele 738 de zile petrecute în întuneric total: „Multă vreme, a fost singur; era sub supraveghere strictă, deoarece era parte a armatelor. Nu avea nicio informație despre ce se întâmpla în jurul lui. Militanții îi spuneau că ‘Israelul l-a abandonat, că vor cuceri țara și că plănuiesc ziua de 7 octombrie’”.

Băiatul își amintește de bombardamentele intense, de avioanele care zburau deasupra și de zidurile care se prăbușeau aproape de el. În zilele dinainte de eliberare, a primit mai multă mâncare decât de obicei. Deși nu-și amintește multe despre răpire, rememorează scenele de luptă și pe cei uciși în timpul evenimentului. „Are amintiri dintr-un incendiu; își aduce aminte că și-a ars mâinile și a pierdut cunoștința”. La întoarcerea în Israel, a descoperit că răpitorii l-au înșelat, spunându-i că bunicii săi, supraviețuitori ai Holocaustului, sunt morți. A vedea că sunt în viață a fost una dintre cele mai mari bucurii ale sale. „În ciuda tuturor, Matan pare să se adapteze bine, mai ales din punct de vedere psihologic”, spune mama sa.

Părinții lui Nimrod Cohen au visat să îi poată spune aceași poveste: „Nimrod este tot Nimrod”. Cei doi ani de captivitate l-au făcut mai slab și mai palid, dar „felul în care vorbește și starea sa de spirit rămân aceleași. Nimrod este același băiat de dinainte”, afirmă Yehuda Cohen. Tânărul fost ostatic a început să spună detalii despre cele 738 de zile petrecute în tunelurile militanților. În martie, după ce a fost încetat cel de-al doilea armistițiu și s-au oprit ajutoarele umanitare, și alimentația pentru prizonieri s-a redus considerabil.

În timpul detenției, Nimrod a reușit să surprindă fragmente de convorbiri ale răpitorilor și de la radio. „Știa că luptăm pentru el”, spune tatăl, alături de alte familii, pentru a-l aduce acasă. Executivele israeliene nu au uitat prizonierii. Domnul Cohen este extrem de fericit; întoarcerea fiului său era prioritatea principală, iar acum se poate exprima, pentru că Nimrod este acasă. „Războiul nu s-a încheiat la nivel național. Trebuie să ne asigurăm că cei responsabili, în primul rând prim-ministrul Benjamin Netanyahu, vor fi trași la răspundere”. La 7 octombrie 2023, Nimrod a fost rănit de un tanc în timpul unei operațiuni la granița cu Gaza, iar ceilalți trei camarazi care erau cu el au murit în atac.

Ultima imagine a lui Avinatan Or înainte de a fi eliberat a fost cea a iubitei sale, Noa Argamani, care era luată cu motocicleta și strămutată printre cadavrele a doi militari. Noa i-a întins brațele, implorându-l să o lase să plece. Cu doar câteva ore înainte, cei doi se distrau la Festivalul Nova. Ulterior, Avinatan a fost dus în Gaza fără să știe ce s-a întâmplat cu Noa. Este unul dintre puținii foști ostatici care au petrecut doi ani în izolare totală, ascunși în zona centrală a Fâșiei Gaza, în condiții extrem de dure.

Sursa articol