Conform Adevărul: București, 15 iunie 1889 – Pe un pat metalic, într-o cameră ferecată a sanatoriului doctorului Alexandru Suțu din București, la ora 4 dimineața, se stingea din viață marele poet și publicist MIHAI EMInescu. Avea doar 39 de ani, iar circumstanțele decesului și cauzele sale rămân subiecte de dezbatere intensă chiar și după 137 de ani.
Considerat un geniu literar și un simbol al culturii române, MIHAI EMInescu a fost subiectul a numeroase studii și analize medicale postume, reunite în diverse ipoteze care încearcă să elucideze misterul morții sale. Deși toți românii îl cunosc din școală, detaliile ultimelor sale luni de viață și circumstanțele tragicului sfârșit sunt învăluite în ceață.
Ultimii ani de suferință ai poetului
Perioada dificilă din viața lui MIHAI EMInescu a început în iunie 1883, când, epuizat de muncă și de probleme personale, a suferit o prăbușire psihică. Aceasta a marcat începutul unui calvar care a durat șase ani. Internat inițial la diferite sanatorii, inclusiv la Viena, unde medicii au diagnosticat tulburare bipolară, poetul a experimentat perioade de recuperare, urmate de noi crize.
Sărac, afectat de vicii precum consumul excesiv de tutun și alcool, MIHAI EMInescu a căzut pradă bolii. Pe lângă problemele specifice psihiatrice, medicii vremii au suspectat și sifilis, administrându-i un tratament rudimentar cu mercur. Specialiști moderni, precum neuropatologul OVIDIU VUIA, susțin că acest tratament ar fi putut fi fatal, provocând o intoxicație cronică.
Ipoteze controversate despre cauza morții
Printre teoriile vehiculate se numără și un presupus incident în curtea sanatoriului, unde un alt pacient l-ar fi lovit pe EMInescu în cap cu o scândură. Această lovitură ar fi dus, conform unora, la un erizipel complicat de o endocardită mai veche. Totuși, majoritatea specialiștilor resping ideea că o simplă lovitură ar fi fost cauză directă a morții.
Profesorul doctor IRINEL POPESCU, membru corespondent al ACADEMIEI ROMÂNE, a afirmat în 2014 că administrarea intravenoasă de clorură de mercur între februarie și iunie 1889 ar fi dus la stopul cardiac care a cauzat decesul poetului. Medicii vremii, incapabili să stabilească un diagnostic cert, au contribuit la administrarea unor tratamente greșite, menționează medicul RAUL NEGHINA, caracterizând situația ca pe o „otrăvire cu mercur” și o „spitalizare în locuri nepotrivite și tratat de medici incompetenți”.
Neuropatologul OVIDIU VUIA a concluzionat că MIHAI EMInescu nu a suferit de sifilis sau alcoolism, ci de o psihoză maniaco-depresivă, iar sfârșitul i-a fost provocat de sincopă cardiacă în urma tratamentului cu mercur. Critica sa viza lipsa de competență a medicului ȘUȚU, considerat responsabil postum pentru moartea poetului.
După autopsia efectuată de doctorii TOMESCU și MARINESCU, unde s-au constatat degradări cerebrale cauzate de negligențe, MIHAI EMInescu a fost înmormântat pe 17 iunie 1889 în cimitirul Bellu din București, sub un tei, amintind de versurile sale. Moștenirea sa literară rămâne incomensurabilă, dar misterul morții sale continuă să alimenteze dezbaterile.
Sursa: Adevărul
