Conform Descopera: Oxitocina, hormonul iubirii, ar putea juca un rol cheie în gestionarea fricii
Cunoscută în principal pentru legătura sa cu afecțiunea, încrederea și atașamentul, oxitocina ar putea avea un rol mult mai complex în creierul uman, sugerând cercetări noi. Oamenii de știință au descoperit dovezi care indică faptul că celulele cerebrale sensibile la acest neurotransmițător, supranumit „hormonul iubirii”, ar putea fi implicate și în procesul prin care recunoaștem că un pericol a dispărut.
Redefinirea rolului oxitocinei
Reputația oxitocinei ca o simplă substanță chimică socială a fost pusă de mult sub semnul întrebării de comunitatea științifică. Studiile anterioare au arătat că efectele sale pot varia considerabil în funcție de context, starea emoțională a individului și percepția asupra celorlalți – dacă sunt percepuți ca fiind prietenoși sau amenințători. Aceste noi descoperiri extind și mai mult spectrul de acțiune al oxitocinei.
Experimente pe șoareci și conexiuni cu talamusul
Experimentele realizate pe șoareci au identificat un grup specific de neuroni care exprimă receptori de oxitocină. Acești neuroni par să influențeze atât comportamentul social, cât și extincția fricii, adică procesul prin care învățăm că un stimul anterior asociat cu pericolul este acum sigur. Cercetătorii suspectează că talamusul paraventricular (PVT), o regiune a creierului implicată în reglarea stresului, motivației și a comportamentului emoțional, ar putea fi un nod important unde se intersectează aceste funcții.
Modificări comportamentale induse de manipularea neuronală
Pentru a investiga aceste efecte, o echipă de cercetători din Japonia a utilizat șoareci masculi modificați genetic. Aceștia au manipulat selectiv activitatea acestor neuroni – fie suprimând-o, fie activând-o – pentru a observa impactul asupra comportamentului animalelor. Când neuronii sensibili la oxitocină au fost suprimați, șoarecii au demonstrat un interes redus în a interacționa cu animale necunoscute. Această scădere a angajamentului social nu a fost atribuită unei mobilități reduse sau unei anxietăți crescute, ci unei lipse de curiozitate socială. Interesant este faptul că activarea aceluiași grup de neuroni nu a dus la o creștere a sociabilității, sugerând că acești neuroni sunt necesari pentru un comportament social normal, dar stimularea lor nu este suficientă pentru a crește exponențial interesul social.
Impactul asupra memoriei fricii și extincției ei
Pe lângă comportamentul social, cercetătorii au examinat și modul în care acești neuroni influențează extincția fricii. Șoarecii au fost antrenați să asocieze un anumit mediu cu un șoc electric minor. Ulterior, au fost readuși în același mediu, dar fără a mai primi șocul. Suprimarea neuronilor sensibili la oxitocină nu a afectat formarea memoriei inițiale a fricii. Cu toate acestea, când au revenit în mediul acum sigur, șoarecii au continuat să prezinte comportament de „împietrire” (blocaj motor, un semn clasic al fricii), indicând dificultăți în a înțelege că pericolul a trecut. Activarea acestor neuroni a redus temporar acest comportament de „împietrire” imediat după expunere, dar efectul nu a persistat pe termen lung.
Aceste descoperiri preliminare ar putea oferi indicii valoroase cu privire la cauzele care duc la perturbarea proceselor de reglare socială și a memoriei fricii în afecțiuni precum autismul și tulburările de anxietate. Dacă cercetările viitoare vor confirma existența unui sistem similar la oameni, ar putea contribui la o mai bună înțelegere a acestor condiții. Pentru moment, dovezile sugerează că influența oxitocinei este dependentă de localizarea sa specifică și de momentul în care acționează în creier. Studiul a fost publicat în prestigioasa revistă științifică Brain.
Sursa: Descopera
