Comentariu: Negarea Holocaustului în România – nu doar o infracțiune penală, ci și un semn al degradării moraleea noastră”

În fiecare an, pe 9 octombrie, se sărbătorește oficial Ziua Covocării Victimelor Holocaustului din România, comemorând începutul deportărilor în masă ale evreilor din zone precum Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi către regiunea transnistreană, ordonate de dictatorul fascist Ion Antonescu în 1941.

Deja de peste un an, începuse Holocaustul în România, odată cu preluarea puterii de către Antonescu și Mișcarea Legionară în septembrie 1940, chiar dacă omorurile de la Galați și Dorohoi au avut loc înainte. În perioada următoare, au fost aplicate măsuri discriminatorii și au avut loc pogromuri împotriva evreilor, precum cel de la București din ianuarie 1941, când peste 120 de evrei au fost uciși în timpul unei rebeliuni legionare.

Un moment marcant a fost Pogromul de la Iași și evenimentul cunoscut drept Trenurile Morții, din iunie–iulie 1941, care au dus la aproximativ 13.266–14.850 de victime, potrivit unui raport internațional despre Holocaustul din România.

După intrarea armatei române în teritoriile ocupate de sovietici în vara anului 1941, au fost inițiate campanii de “curățare”, ordonate de conducerea statului, ce au implicat uciderea evreilor din zonele rurale și strângerea în ghetouri a celor din orașe. Se estimează că, în acea perioadă, între 45.000 și 60.000 de evrei au fost uciși de forțele armate și autorități române.

Ulterior, evreii au fost deportați în Transnistria, o regiune între Nistru și Bug ocupată de trupele române și germane. Deportarea, adeseori forțată, a avut loc pe jos, iar victimele și-au pierdut viața și din cauza condițiilor extreme sau a împușcării.

Cele mai sângeroase acțiuni au avut loc în Transnistria, unde s-au comis masacre precum cea de la Bogdanovca, unde au fost omorâte aproape 48.000 de persoane, și cea de la Odesa, cu aproximativ 25.000 de victime, toate fiind în principal evrei. Aceste atrocități au fost dirijate de oficiali români și au vizat evrei care nu fuseseră niciodată cetățeni ai României.

Ritmul deportărilor a redus în 1942, dar au continuat unele acțiuni, iar în 1944, odată cu avansul armatei sovietice, mulți supraviețuitori au fost repatriați. Un raport al unei comisii internaționale, realizat în 2004 și recunoscut oficial de România, afirmă că statul român este responsabil pentru uciderea a între 280.000 și 380.000 de evrei și a altor aproape 11.000 de persoane în perioada 1940–1944.

Această realitate, documentată și recunoscută oficial, nu poate fi contestată, iar declarațiile lui Antonescu, care a recunoscut intenția de a elimina evreii din România fie prin deportare în masă, fie prin ucidere, dovedesc gravitatea faptelor. Majoritatea victimelor erau femei, copii, bătrâni și persoane cu handicap, iar motivația oficială de colaborare a evreilor cu sovieticii și ostilitatea față de stat nu se susține, având în vedere că Antonescu a ordonat deportarea tuturor evreilor din anumite regiuni, ceea ce reprezintă o crimă împotriva umanității. Întrebarea devine atunci: dacă motivul principal venea din instinctul de răzbunare pentru acțiunile sovietice, de ce au fost deportați și evreii din zone neocupate în timpul aceluiași proces, precum sudul Bucovinei sau județul Dorohoi?

Sursa articol