Conform Economistul.ro: Resursa de apă, o bogăție fragilă
România dispune de o imagine a abundenței hidrice, alimentată de prezența Dunării și a numeroase râuri interioare, dar realitatea statistică indică o fragilitate a acestei resurse. Cu aproximativ 40 de miliarde de metri cubi de apă utilizabilă anual, țara se apropie de pragul de stres hidric stabilit de ONU, cu doar 1.900 de metri cubi pe locuitor. Acest nivel plasează România printre statele Uniunii Europene cu cele mai reduse resurse de apă dulce raportate la populație, comparativ cu țări precum Croația sau Finlanda. Paradoxul este explicat prin faptul că o parte semnificativă din apa care traversează țara provine din afara granițelor, ridicând problema securității hidrice și a dependenței de deciziile altor state riverane.
Sistemul național de irigații, în declin
Unul dintre cele mai evidente exemple ale acestei discrepanțe între bogăția aparentă și administrarea deficitară este sistemul național de irigații. Înainte de 1990, România deținea o infrastructură extinsă, capabilă să acopere aproximativ 3,2 milioane de hectare. Județul Constanța, de exemplu, avea aproape 87% din suprafața agricolă irigată. Astăzi, această suprafață s-a redus drastic, ajungând la puțin peste 100.000 de hectare în același județ, iar la nivel național, suprafața efectiv irigată reprezintă mai puțin de 10% din terenul arabil. Cauza principală nu este seceta, ci demontarea sistematică a infrastructurii în anii ’90, prin furtul de materiale și dezmembrarea stațiilor de pompare.
Dunărea, resursă esențială, dar dependentă
Fluviul Dunărea rămâne o dovadă a potențialului cooperării în gestionarea apei, exemplul cel mai elocvent fiind complexul hidroenergetic Porțile de Fier, construit în parteneriat cu Serbia. Dunărea continuă să fie o sursă vitală pentru energie, transport și irigații, însă statutul său de fluviu internațional o transformă și într-un teren de negociere constantă cu celelalte nouă state riverane. Asigurarea navigabilității, calității apei și a debitelor minime garantate în perioadele de secetă necesită o poziție diplomatică activă din partea României, deoarece o mare parte din resursa hidrică națională nu se naște și nu se termină în interiorul granițelor țării.
Accesul la apă, o problemă socială
Dimensiunea cea mai dureroasă a problemelor legate de apă se reflectă la nivelul gospodăriilor. În 2024, doar 77,6% din populația României beneficiază de conectare la sistemul public de alimentare cu apă, un procent semnificativ sub media europeană de peste 94%. Situația este și mai gravă în ceea ce privește canalizarea, cu doar 60,7% din populație racordată, față de peste 81% la nivel european. Discrepanța dintre urban și rural este izbitoare: în timp ce în orașe 99,3% din locuitori au acces la canalizare, la sate acest procent scade la 19%. Aproximativ patru milioane de români din mediul rural continuă să folosească apă din fântână, demonstrând o lipsă de investiții constante în infrastructura necesară pentru a aduce apa potabilă în case.
Soluții pentru o gestiune eficientă
Transformarea situației actuale într-un avantaj administrativ necesită acțiuni concrete pe patru direcții principale. Reabilitarea selectivă a sistemului de irigații, concentrată pe zonele economice viabile, ar redresa fermele din sudul și estul țării, cele mai expuse secetei. Accelerarea racordării rurale la apă și canalizare, prin valorificarea fondurilor PNRR și Anghel Saligny, ar putea elimina deficitul de infrastructură în următorul deceniu. O poziție diplomatică activă pe Dunăre este esențială pentru protejarea interesului național hidric, iar o strategie națională dedicată apelor subterane, alături de valorificarea seriosă a apelor minerale și termale, ar transforma aceste resurse în active economice și medicale competitive. România nu duce lipsă de apă în sens geografic, ci de o administrare care să trateze fiecare picătură ca pe o resursă finită și prețioasă.
Sursa: Economistul.ro
